Se vede cu ochiul liber că s-a schimbat ceva în felul în care românii se uită la ideea de casă. Nu doar ca ambiție, că dorința de a avea „al tău” a fost mereu aici, aproape genetică.
S-a schimbat mai ales felul în care omul vrea să ajungă la casa aceea. Vrea să ajungă repede, vrea să ajungă fără scandal, fără capete sparte cu echipele de pe șantier, fără să simtă că își pierde anii în noroi și în promisiuni.
Îți spun asta cu o imagine care nu-mi dă pace: într-o sâmbătă de toamnă, pe un drum de la marginea unui oraș, vezi două șantiere, unul lângă altul. Primul e ca un organism încăpățânat care crește lent, cu betoniere care vin și pleacă, cu ziduri ce se ridică pe îndelete, cu pauze lungi, cu o plasă verde care flutură și ascunde rușinea întârzierii.
Al doilea pare aproape ireal: în câteva zile apar niște linii clare, profile subțiri, o geometrie ca de caiet, apoi panouri, apoi parcă, dintr-odată, conturul unei case. Nu e magie, e doar altă logică de construcție.
Tot mai mulți români se uită astăzi la casa pe structura metalica nu ca la un moft modern, ci ca la o soluție care răspunde exact nervilor lor de acum: prețuri care sar, timp puțin, frica de cutremur, lipsă de meseriași buni și, poate, un pic de oboseală față de „așa se face la noi”.
Dincolo de modă: ce s-a strâns în ultimii ani în mintea omului care vrea să construiască
În România, casa nu e o clădire, e o biografie. De aceea, orice schimbare de material și de tehnică pare la început suspectă. Omul vrea să simtă că a pus ceva trainic, că a „bătut” în zid, că a auzit sunetul acela plin, de cărămidă sau de beton, care îi confirmă că banii lui nu s-au dus pe fum.
Și totuși, chiar biografia asta s-a modernizat pe tăcute. Mulți au trăit ani în chirie în orașe care se mișcă prea repede, au lucrat în străinătate, au văzut cum se construiește în alte locuri, au prins gustul lucrurilor făcute la termen. Când se întorc și vor să facă o casă, nu mai au răbdarea aceea veche, aproape rurală, de a lăsa șantierul să fie „o treabă de lungă durată”.
Mai e și un detaliu pe care îl simți dacă ai stat măcar o zi pe un șantier clasic: dependența de vreme, de umezeală, de uscare, de îngheț. Omul își face calcule, dar calculele se topesc când vine o ploaie lungă sau un ger timpuriu. Aici intră în scenă construcția „uscată”, care reduce mult din această loterie.
Timpul, materialul care nu apare pe factură, dar te costă cel mai mult
Un argument repetat, poate prea repetat, este viteza. Dar viteza nu e doar despre a te lăuda că ai terminat repede. E despre viață, simplu. Dacă ai familie, dacă plătești chirie, dacă ai rate, dacă te apasă ideea că stai între două lumi, atunci timpul devine un material, unul scump.
Structura metalică ușoară, cu elemente pre-tăiate sau prefabricate în atelier, schimbă ritmul șantierului. Nu mai aștepți ziduri care se usucă, tencuieli care se trag, betonări care depind de temperatură. Evident, fundația rămâne o etapă clasică și serioasă, acolo nu există scurtături sănătoase. Dar, de la cota zero în sus, lucrurile pot curge surprinzător de repede.
Am auzit oameni spunând, cu un soi de mirare amestecată cu neîncredere, că „s-a ridicat casa într-o săptămână”. De obicei, aici apare și vecinul care ridică din sprânceană, ca și cum viteza ar fi o dovadă de superficialitate. Adevărul e că viteza vine din organizare și din precizie, nu din improvizație. Paradoxal, pe șantierul care se mișcă repede se improvizează mai puțin, fiindcă piesele au fost gândite înainte.
În plus, timpul înseamnă și mai puține luni în care plătești echipe, pază, transport, închirieri de utilaje. Un șantier lung nu e doar o rană deschisă în curte, e și o scurgere permanentă de bani.
Prețul și sentimentul de control, care uneori valorează cât o cameră în plus
Românul are o relație complicată cu devizul. Îl vrea, dar nu îl crede. Cere un preț, primește alt preț. Aude „intrăm la roșu” și simte că nu știe, de fapt, ce cumpără. S-a întâmplat prea des ca o casă să pornească dintr-o sumă și să ajungă la alta, iar diferența să fie justificată, de fiecare dată, cu „s-au scumpit materialele”, „a mai apărut ceva”, „așa e pe șantier”.
Construcția pe structură metalică, mai ales în variantele unde producția elementelor se face în fabrică sau atelier, tinde să ofere o predictibilitate mai bună. Nu mereu perfectă, nu vreau să vând o poveste roz, dar mai bună. Pentru că sunt mai puține operațiuni care depind de talentul spontan al unui om cu mistria și mai multe operațiuni care depind de proiect, de tăiere, de montaj.
Asta nu înseamnă că e ieftin. E o confuzie des întâlnită. Uneori poate fi mai avantajos decât zidăria, alteori ajunge la valori similare sau chiar mai sus, dacă vrei finisaje foarte bune, sisteme de izolare performante, ferestre de calitate, ventilație cu recuperare, tot tacâmul. Diferența este că ai șanse mai mari să știi de la început încotro te îndrepți.
Mai e și ideea de etapizare. Unii vor să construiască în pași, fără să se îngroape în datorii. Sistemele ușoare permit, în anumite proiecte, o organizare pe etape cu mai puține intervenții distructive. Nu e obligatoriu, dar e posibil, și mulți simt că asta le dă aer.
Cutremurul, acel subiect pe care îl evităm, dar care ne conduce deciziile
Dacă îi întrebi pe oameni de ce aleg structura metalică, mulți ocolesc subiectul cutremurului, ca și cum ar vorbi despre o boală în familie. Dar se vede pe fața lor că acolo e miza. România, cu istoria ei seismică, cu poveștile transmise din bloc în bloc și din familie în familie, nu îți permite luxul indiferenței.
Pe scurt, fără să intru în formule, o structură mai ușoară înseamnă de regulă forțe seismice mai mici, fiindcă aceste forțe cresc cu masa. Nu e o garanție automată de siguranță, fiindcă poți face și o structură ușoară prost proiectată, dar e un avantaj de principiu. În plus, oțelul are o capacitate bună de deformare controlată. În limbaj mai omenesc, poate să „lucreze” fără să se rupă brusc, dacă e gândit cum trebuie.
În România s-a vorbit mult despre normativul P100 și despre actualizările lui. P100-1/2013 a fost mult timp referința de bază, iar în ultimii ani s-a discutat o versiune nouă, P100-1/2025, care ar trebui să actualizeze cerințele și să le alinieze mai bine cu practica europeană. Faptul că normele se mișcă e un semn că subiectul nu mai e doar „să punem ceva și vedem”.
Să fie clar: nu structura metalică în sine te salvează, ci proiectarea seismică făcută corect, adaptată zonei, solului, tipului de clădire și execuției. Dar faptul că oamenii au început să pună întrebări, să ceară calcul, să întrebe de detalii, e în sine un pas. Și aici, mulți simt că sistemele moderne, standardizate, îi ajută să aibă mai multă încredere.
Ce este, de fapt, o structură metalică ușoară și de ce lumea o confundă cu „containerul”
În România, „metal” în construcții trezește două imagini: una nobilă, cu hale industriale, poduri, grinzi masive, și alta, mai dubioasă, cu barăci și improvizații. Când spui „casă pe metal”, unii își imaginează o cutie, o tablă, un zgomot la fiecare pas. Aici trebuie lămurire.
În multe proiecte de locuințe se folosește ceea ce se numește structură din profile subțiri, de obicei oțel format la rece, protejat anticoroziv, asamblat într-un schelet de pereți și planșee. Peste schelet se montează plăci, de regulă pe bază de gips sau ciment, apoi straturi de izolație termică și fonică, membrane, finisaje. Casa nu „sună a metal” pentru că metalul rămâne îmbrăcat.
Un detaliu important este că structura nu lucrează singură. În multe soluții, panourile de închidere, plăcile, contravântuirile, toate contribuie la rigiditate și stabilitate. Asta se proiectează, nu se ghicește pe șantier. Și, dacă tot suntem sinceri, aici se vede diferența dintre o firmă care lucrează serios și o echipă care doar a cumpărat niște profile și a început să „învârtă” șuruburi.
Precizia, acel cuvânt banal care schimbă tot
Un zid din cărămidă poate fi îndreptat din tencuială, iar românul se bazează adesea pe asta. „Lasă, că mai tragem un pic.” La structura metalică, dacă ai greșit poziția unei deschideri sau cota unui perete, greșeala te urmărește. De aceea proiectul și măsurătoarea devin mai importante.
Pe de altă parte, tocmai această exigență dă o calitate ciudată rezultatului final. Camerele ies mai drepte, pereții se aliniază, colțurile sunt colțuri, nu aproximări. Nu e poezie, dar, în viața de zi cu zi, când pui o mobilă și nu se clatină, parcă îți vine să zâmbești.
Greutatea mai mică și fundația, acolo unde se face o economie discretă
O structură mai ușoară poate permite, în anumite condiții, fundații mai economice decât o casă masivă. Nu întotdeauna, depinde mult de sol, de proiect, de compartimentare, de niveluri. Dar, în multe situații, scăderea încărcărilor verticale contează.
Și mai contează ceva: în zone unde accesul e dificil, unde curtea e mică, unde nu vrei să ai luni întregi camion după camion, sistemele ușoare sunt mai prietenoase. Dacă ai construit vreodată într-un sat cu drumuri înguste, știi ce înseamnă asta. Te trezești că logistica te costă cât materialul.
Energie, confort, pereți subțiri și obsesia modernă pentru facturi mici
A apărut, în ultimii ani, o obsesie bună, aproape sănătoasă: izolația. Nu doar ca să fie cald, ci ca să fie stabil. O casă bine izolată nu te chinuie cu alternanțe brutale, nu te obligă să arzi gaz sau curent ca să ții piept iernii.
Sistemele pe structură metalică sunt, prin natura lor, gândite ca sisteme stratificate. Ai un schelet, ai un spațiu în care poți introduce izolație, ai posibilitatea de a combina vată minerală, materiale rigide, folii de control al vaporilor, straturi de etanșare. Toate acestea, dacă sunt puse corect, duc la performanțe energetice foarte bune.
Apare însă un cuvânt pe care nu îl iubește nimeni, dar trebuie spus: puntea termică. Metalul conduce căldura, deci trebuie să te asiguri că detaliile sunt gândite astfel încât să nu ai pierderi mari prin profile, colțuri, prinderi. În proiectele bune, se folosesc soluții de întrerupere a punților termice, straturi continue de izolație, detalii de montaj care nu lasă „găuri” invizibile.
Și, încă un lucru, care mi se pare subestimat: etanșeitatea. Casele moderne, indiferent de structură, tind să fie mai etanșe. Dacă le faci așa, trebuie să te gândești și la aer proaspăt, la ventilație. Nu e un moft, e un echilibru. Mulți români descoperă asta pe pielea lor, după ce au pus termopane bune și au izolat bine, iar apoi se miră că apare condens. Structura metalică nu e vinovată, vinovată e lipsa de sistem.
Șantierul și oamenii: de ce „mai puțină umezeală” înseamnă și mai puține nervi
Un șantier clasic e, în România, și un teatru social. Vine echipa, pleacă echipa, se ceartă cu vecinii, se ceartă cu beneficiarul, se ceartă între ei. Se bea o cafea, se mai amână o zi, se mai schimbă o idee. Uneori iese bine, alteori iese „merge și așa”.
Casele pe structură metalică, tocmai pentru că sunt mai aproape de o logică de montaj, schimbă raportul dintre beneficiar și echipă. Beneficiarul are mai puține ocazii să intervină cu „hai să mai mutăm peretele”, iar echipa are mai puține ocazii să justifice improvizații. Nu dispare conflictul, să nu fim naivi, dar se reduce zona aceea de negocieri infinite.
Mai e și problema meseriașilor. În România există oameni foarte buni, dar sunt tot mai greu de găsit și, sincer, sunt foarte scumpi. Mulți au plecat, mulți lucrează la proiecte mari, mulți nu mai au răbdare de un șantier de casă. Sistemele moderne atrag echipe mai tehnice, care lucrează cu scule, cu planuri, cu verificări. Și asta îi liniștește pe beneficiari.
Curățenia și risipa: o formă de respect care nu se vede în poze, dar se simte
Dacă ai curte mică și ai familie care locuiește deja pe teren, șantierul devine o invazie. Moloz, saci, nisip, praf, nămol, materiale ude. Construcția „uscată” reduce mult din această murdărie. Nu dispare, fiindcă tot ai fundație, ai transport, ai tăieri, dar devine mai controlabilă.
Mai puține deșeuri înseamnă și mai puțini bani aruncați. În zidărie, pierderile sunt uneori mari, bucăți sparte, mortar rămas, tencuieli refăcute. În sistemele prefabricate, pierderea se mută, de multe ori, în atelier, unde poate fi gestionată mai bine.
Aici intră și un argument de mediu, pe care românul îl acceptă cu o ușoară ironie, dar începe să îl simtă: reciclarea. Oțelul se reciclează bine, iar ideea că materialul tău are o a doua viață nu mai e doar o poveste pentru occidentali. Totuși, nu idealiza. Amprenta de carbon depinde de lanțul de producție, de transport, de cantități. Dar, în comparație cu multe soluții grele, există un potențial real de eficiență.
Băncile, evaluările și întrebarea rușinoasă: „oare mi-o acceptă la credit?”
Un motiv despre care se vorbește mai încet, ca și cum ar fi o slăbiciune, este finanțarea. Nu toți construiesc din economii, iar creditul a devenit, pentru mulți, puntea dintre vis și realitate. Aici, paradoxal, structura metalică poate fi și avantaj, și motiv de emoție.
Avantajul vine din faptul că proiectele mai standardizate, făcute de firme cu experiență, au documentație clară, detalii, procese verbale, conformități. Un evaluator și o bancă iubesc hârtiile limpezi, nu poveștile cu „merge și așa”. Când ai planuri, când ai proiect verificat, când ai un șantier care se vede că urmează un sistem, șansele cresc.
Emoția vine din inerția pieței. Sunt încă evaluatori care au reflexul că „zidăria e casă, restul e improvizație”. Aici contează mult reputația constructorului, documentația tehnică, dar și felul în care arată execuția. O casă pe structură metalică, finisată bine, cu detalii corecte, cu compartimentări solide, nu arată deloc ca o soluție provizorie. Arată, pur și simplu, ca o casă.
Și mai e un lucru care îi liniștește pe oameni: ideea de garanție. În mod realist, garanția e utilă doar dacă firma există și peste ani, dar psihologic contează. Românul a luat destule țepe ca să caute o hârtie care să îi spună că cineva își asumă.
Lemn, zidărie, beton și oțel: alegerea nu e între „bun” și „rău”, ci între riscuri diferite
E tentant să transformi discuția într-o competiție, ca la fotbal. Unii țin cu zidăria, alții cu lemnul, alții cu oțelul. În realitate, fiecare sistem are puncte tari și slăbiciuni, iar întrebarea sănătoasă este ce riscuri accepți și ce riscuri vrei să eviți.
Zidăria, mai ales cea modernă, bine armata și bine legată, are o masivitate care inspiră încredere și o inerție termică plăcută. Pe de altă parte, masivitatea vine cu încărcări mai mari, cu șantier mai lung, cu dependență de umezeală, cu multe etape unde calitatea depinde de mână, de dispoziție, de vreme.
Lemnul are farmecul lui, și o eficiență structurală excelentă dacă e proiectat și protejat corect. Dar lemnul cere disciplină la umiditate, la tratamente, la detalii, cere grijă la insecte, la foc, la întreținere. Există case de lemn care țin o sută de ani și mai mult, dar nu țin singure, țin împreună cu un proprietar atent.
Oțelul, în varianta ușoară pentru locuințe, e undeva la mijloc: e industrial și precis, nu putrezește, nu e mâncat de insecte, se montează repede. În schimb, cere o atenție specială la punți termice, la protecții, la detalii care să nu lase apa și vaporii să devină dușmani. Când e făcut fără cap, e neiertător. Când e făcut bine, e foarte civilizat.
Și mai există un detaliu de gust, pe care nu îl recunoaște nimeni, dar îl simte: o casă pe structură metalică pare, pentru unii, „modernă” nu doar tehnic, ci și ca atmosferă. Pereții ies drepți, colțurile sunt curate, totul pare mai ordonat. Unii iubesc această ordine. Alții o găsesc rece. E și asta o alegere.
Vara, iarna și senzația aceea că „ba e prea cald, ba e prea rece”
Mulți români au trăit în apartamente unde vara se fierbe și iarna se stă cu hanoracul în casă. Când își fac o casă, vor să scape de pendularea asta. Structura metalică, fiind un sistem stratificat, poate face o treabă excelentă la izolație, dar are o particularitate: casa reacționează repede.
Într-o casă foarte bine izolată, cu inerție termică mai mică, încălzirea și răcirea pot fi eficiente, dar trebuie gândite. Dacă deschizi larg geamurile în plin ianuarie și apoi te plângi că se răcește imediat, nu e o tragedie a metalului, e comportamentul normal al unei case ușoare. Într-o casă masivă, temperatura scade mai lent, dar nici nu o încălzești la fel de repede.
În practică, oamenii învață un alt ritm al locuirii. Învăță să aerisească inteligent, să folosească umbrirea vara, să nu lase punți termice la colțuri, să înțeleagă că o casă modernă e un organism care vrea echilibru.
„Respirația” casei și confuzia dintre ventilație și curent
În România, ventilația e un cuvânt suspect. Mulți îl traduc imediat prin „curent” și curentul, cum știm, e aproape un personaj malefic în cultura noastră domestică. Dar o casă etanșă, bine izolată, are nevoie de aer proaspăt controlat, nu de geamuri deschise la întâmplare.
Într-o construcție pe structură metalică, detaliile de etanșare sunt de obicei mai bine definite, iar dacă le faci cum trebuie, te apropii de performanțe foarte bune. Tocmai de aceea, soluțiile de ventilație mecanică, mai ales cele cu recuperare de căldură, apar tot mai des în discuție. Nu sunt obligatorii, dar sunt o cale elegantă de a avea aer proaspăt fără să pierzi energia.
Întreținerea, adică viața după inaugurarea cu grătar și poze
O casă nu se termină când ai pus ultima plintă. Abia atunci începe să fie testată. Românii au început să se gândească mai serios la întreținere, pentru că au văzut ce înseamnă să repari după ani de neglijență.
La structura metalică, întreținerea nu înseamnă să „ungi metalul” sau să „dai cu ceva pe el”, cum își imaginează unii. Metalul e închis în pereți. Întreținerea se mută spre lucruri aparent banale: să ții sub control infiltrațiile, să ai jgheaburi și burlane corecte, să nu lași apa să stea la soclu, să verifici periodic etanșările. Practic, întreținerea e despre a nu lăsa umezeala să intre în sistem.
Mai e și partea de instalații. Casele moderne au tot mai multe: cabluri, senzori, încălzire în pardoseală, pompe de căldură, panouri fotovoltaice. Într-un perete pe structură metalică, traseele se pot organiza frumos, dar trebuie gândite din proiect. Dacă, peste ani, vrei să mai adaugi ceva, e posibil, dar e mai ușor când ai o documentație bună și știi pe unde trec lucrurile.
Mituri care țin casa pe loc: rugina, focul, zgomotul și frica de „nou”
Românul are o imaginație practică. Dacă vede metal, se gândește la rugină. Dacă vede pereți mai subțiri, se gândește la frig. Dacă aude „structură ușoară”, se gândește că „zboară la vânt”. Asta e normal, pentru că memoria construcțiilor improvizate e încă vie.
Rugina este o problemă reală în cazul metalului neprotejat. În construcțiile moderne se folosesc profile galvanizate, tratate anticoroziv. Protecția nu e un ornament, e parte din sistem. În plus, metalul este închis în pereți, ferit de apă directă. Riscul apare acolo unde ai detalii prost făcute, infiltrații, condens cronic, deci, din nou, riscul nu e metalul, riscul e execuția.
Cu focul, discuția e mai nuanțată. Oțelul nu arde, dar își pierde din rezistență la temperaturi ridicate. De aceea, protecția la foc vine din straturile care îl îmbracă, de obicei plăci de gips cu comportament bun la incendiu, detalii de etanșare, compartimentări. O casă bine făcută poate avea rezistențe la foc conforme, dar nu te baza pe mitul că „metalul nu arde, deci suntem salvați”. Incendiul e un sistem complex, iar materialele interioare, mobilierul, instalațiile, toate contează.
Zgomotul e un alt subiect. Unii se tem că vor auzi orice pas, că va vibra. Aici intervine izolarea fonică, care, la casele pe structură metalică, se rezolvă prin straturi, prin decuplări, prin vată minerală, prin plăci, prin soluții de pardoseală. Dacă le faci pe fugă, da, poți avea o casă „sonoră”. Dacă le faci corect, poți avea o casă foarte confortabilă.
Și, poate cel mai românesc mit, ideea de „nu se poate să țină”. Aici nu ajută să ridici tonul și să spui „ține”. Ajută să înțelegi că oamenii au nevoie de repere. Le arăți clădiri, le arăți exemple, le arăți proiecte, le arăți că există normative și că sistemul e folosit de decenii în alte țări. Apoi, încet, frica se topește.
De ce unii o aleg tocmai fiindcă vor libertate de arhitectură
Casele tradiționale, cu zidărie grea, par să dicteze o anumită masivitate. Nu e obligatoriu, sigur, poți face arhitectură fină și în zidărie, dar e mai greu, mai costisitor, mai lent. La structura metalică, deschiderile mari, spațiile luminoase, planurile flexibile se obțin, adesea, cu mai puține artificii.
Românii au început să viseze altfel. Nu mai vor neapărat un hol lung și întunecos și o sufragerie care să fie doar pentru musafiri. Vor o bucătărie care comunică, vor ferestre mari, vor terase care chiar se folosesc, vor mansarde fără grinzi care îți taie camera. Sistemele ușoare pot susține acest tip de plan, dacă sunt proiectate corect.
Mai e și ideea de extindere. Mulți își fac o casă pentru prezent, dar știu că viața se schimbă. Se poate să ai un copil, se poate să vină părinții, se poate să vrei un birou, se poate să vinzi. O structură ușoară poate fi, în unele situații, mai ușor de adaptat. Nu întotdeauna, iar modificările trebuie proiectate, dar se poate.
Unde apar greșelile și când e mai bine să te întorci la soluția clasică
Nu există sistem perfect. Și cred că e cinstit să spui asta, pentru că altfel intrăm în publicitate. Casele pe structură metalică cer disciplină în detalii. Cer proiect bun, cer execuție atentă, cer materiale compatibile.
O greșeală des întâlnită este să tratezi casa ca pe o improvizație. Să iei un proiect generic, să îl adaptezi pe șantier, să schimbi poziții, să „mai tai un profil”. În momentul acela, ai stricat logica sistemului. Nu e ca la zidărie, unde poți să mai torni un stâlp sau să mai îngroși un perete și să speri că te scoate la liman.
Altă greșeală este să subestimezi importanța stratului de etanșare și a controlului vaporilor. Dacă nu înțelegi cum circulă umezeala într-un perete, ajungi la condens, la mucegai, la mirosuri. Și oamenii vor spune apoi „structura metalică e proastă”, când, de fapt, problema e că ai tratat casa ca pe o magazie.
Sunt și situații în care soluțiile grele sunt mai potrivite. Dacă vrei o casă cu masivitate termică mare, care să fie foarte stabilă la variații de temperatură, zidăria bine făcută poate avea avantaje. Dacă ai un proiect special, cu ziduri de piatră, cu estetici tradiționale, poate vrei să rămâi în materialul acela. Dacă ai acces la meseriași excelenti și la materiale bune, și ai răbdare, soluția clasică rămâne validă.
Dar, și aici e un „dar” important, mulți nu mai au aceste condiții. Nu mai au răbdare, nu mai au echipe, nu mai au timp. Și atunci aleg sistemul care îi scoate mai repede și mai sigur la capăt.
Psihologia proprietarului de azi: vrea casă, dar nu vrea să devină constructor
Generațiile mai vechi aveau un soi de mândrie în a sta pe șantier, în a discuta cu muncitorii, în a ști unde e fiecare sac de ciment. Era, într-un fel, o formă de control asupra lumii. Astăzi, mulți oameni muncesc în domenii unde controlul e deja obositor. Au proiecte, au deadline-uri, au șefi, au rapoarte. Ultimul lucru pe care îl vor este să ajungă acasă și să fie șef de șantier.
De aici vine apetitul pentru sisteme care se livrează „la cheie”, cu termene, cu contracte, cu garanții mai clare. Nu e romantic, dar e practic. Și poate, dacă stai să te gândești, e și o maturizare: omul începe să accepte că nu trebuie să controleze fiecare șurub, ci să aleagă un sistem și o echipă de încredere.
Apare și un fel de schimbare de statut. O casă nu mai e doar trofeu, ci și instrument. E loc de odihnă, e loc de lucru, e loc de creștere a copiilor. Dacă instrumentul ăsta e făcut mai repede și mai predictibil, omul e dispus să renunțe la unele prejudecăți.
O notă personală, aproape de final: de ce „nou” nu înseamnă „fragil”
Am auzit de atâtea ori replica „pe vremuri se făcea solid”, încât aproape că mi se pare o rugăciune. Dar pe vremuri se făcea și cu ce se avea, cu ce se știa, cu ce se putea. Uneori ieșea solid, alteori ieșea doar greu. Greutatea nu e sinonimă cu siguranța, cum nici viteza nu e sinonimă cu superficialitatea.
Schimbarea asta către structură metalică mi se pare, în fond, o schimbare de mentalitate. Românul începe să aleagă mai mult după criterii de performanță și mai puțin după criterii de tradiție. Începe să ceară proiect, să ceară detalii, să întrebe de punți termice, să întrebe de ventilație, să întrebe de comportarea la cutremur. Nu toți, sigur, dar tot mai mulți.
Și mai e ceva. Într-o țară în care multe lucruri se fac încă „după ureche”, apariția unui sistem care te obligă să lucrezi pe plan, pe măsură, pe control, e ca un duș rece. La început te supără. Apoi, dacă ai norocul să îl prinzi bine făcut, te vindecă de câteva obișnuințe proaste.
Când alegi o casă, alegi și o mică filosofie de viață. Unii vor masivitate, vor ritualul clasic, vor sunetul cărămizii. Alții vor ordine, viteză, control, un șantier care să nu le mănânce ani. Nu e vorba de superioritate, e vorba de potrivire.
Iar dacă mă întrebi de ce tot mai mulți români merg în direcția asta, aș zice așa, fără să mă dau prea deștept: pentru că au obosit să construiască în ceață. Și fiindcă, într-o lume care se schimbă repede, o casă care se face cu cap, cu plan și cu disciplină pare, din ce în ce mai mult, o formă de liniște.
