Frica de a pierde controlul asupra propriei vieți nu e ceva abstract sau vag pentru mulți oameni în vârstă. E o teamă care se simte în piept, în gât, în fiecare colț al unei camere goale. Din ce am observat eu, pentru mulți dintre ei, mutarea din casa în care au trăit o viață întreagă nu înseamnă doar schimbarea unui acoperiș deasupra capului.
Înseamnă, de fapt, o rupere de sine. Cărțile de pe raft, sunetul ușii de la intrare, mirosul de cafea dimineața, toate aceste detalii aparent mărunte sunt, de fapt, ancore. Căminele de îngrijire, oricât ar fi de curate și bine administrate, nu pot înlocui acel sentiment de „acasă”. Regulile impuse, ora mesei, ora de culcare pot deveni apăsătoare. Fiecare zi pare să îți ia câte puțin din libertatea de a fi tu.
Și aici vine frica de abandon. Când ajungi să depinzi de ajutorul altora pentru cele mai simple lucruri cum ar fi să te îmbraci, să mergi până la baie si apare gândul că poate vei fi lăsat în urmă. Am auzit oameni în vârstă care spun că le e mai teamă de uitare decât de moarte. Să nu te mai caute nimeni, să nu te mai sune, să nu mai fii inclus în viețile celor dragi… Asta doare. Tăcerea telefonului devine apăsătoare. Zâmbetul unei asistente, oricât de sincer, nu poate înlocui privirea copilului tău sau glasul unui nepot. Bătrânii nu cer luna de pe cer, dar cer să fie parte din lume, să fie văzuți, ascultați, îmbrățișați.
Un alt gând care îi macină este legat de cum vor fi tratați acolo. Să fim serioși, nu toți avem încredere că, odată ajunși într-un astfel de loc, vom primi atenția și respectul cuvenit. Teama că vor fi tratați ca niște „dosare de gestionat” și nu ca ființe umane cu povești, dureri, bucurii, e foarte reală. Poate părea exagerat, dar nu e. Mulți știu cazuri sau au auzit povești despre neglijență, lipsă de empatie, personal care doar „își face treaba”.
Problema nu e lipsa de hrană sau de medicamente – e lipsa de priviri calde, de vorbe blânde, de timp oferit cu răbdare. Între „îți aduc pastila” și „cum te simți azi?” e o diferență uriașă. Bătrânii o simt și, uneori, o anticipează cu teamă.
Și mai e ceva ce mulți nu spun, dar gândesc în tăcere – frica de a deveni o povară. Asta nu e despre mândrie sau orgoliu. E despre iubire. Mulți aleg să se retragă, să se izoleze sau să accepte ideea mutării într-un cămin ca un gest de „eliberare” pentru cei dragi. Vor să nu-i încurce, să nu-i oblige să renunțe la viețile lor. Dar e o alegere grea, cu două tăișuri. Pe de o parte, le oferă copiilor liniște. Pe de altă parte, se tem că acel pas va însemna un fel de despărțire tăcută, că vor rămâne cumva în afara cercului familial.
Și cum se întâmplă adesea, fricile materiale nu lipsesc nici ele. Gândul că toți banii adunați cu trudă, cu sacrificii, fără concedii, fără mofturi si vor ajunge să acopere doar costul unei camere și al unor servicii minime e descurajator. Oamenii în vârstă nu vor să fie la mâna altora, să cerșească, să nu mai știe pe ce se duc banii lor. Din acest motiv, mulți caută variante mai prietenoase, unde simt că pot păstra controlul. Poate o pensiune mai mică, poate un azil de batrani privat, unde știu că nu vor fi doar „un alt rezident” în șir.
Frica de a se „stinge” în tăcere, fără activitate, fără provocări… e iarăși una despre care se vorbește puțin. Și totuși, e acolo. Când viața devine un șir de ore goale, când nu mai e nimeni care să te întrebe ce-ți place, ce-ți dorești, e ca și cum începi să te stingi pe dinăuntru. Nu e vorba de moartea fizică, mulți o acceptă. E moartea aceea interioară, lentă, care vine din izolare, din lipsa de sens. O carte interesantă, un joc, o discuție reală – astea țin mintea vie, sufletul viu. Asta nu se poate „organiza” printr-un program strict. Are nevoie de inimă, nu doar de protocol.
Și poate cea mai grea frică dintre toate e gândul că vei muri singur. Nu știu dacă e la fel pentru toți, dar mulți vor să știe că nu vor pleca din lumea asta fără o mână caldă alături, fără cineva care să le spună că au contat. Moartea într-un pat străin, sub lumina unui neon rece, cu o asistentă care se grăbește nu e imaginea unui final liniștit. E, din păcate, o teamă reală. Cei mai înțelepți vorbesc despre moarte cu liniște, dar chiar și ei șoptesc, cu o ezitare: „Să nu fiu singur, atât cer…”
Și apoi vine acea frică de a-ți pierde demnitatea. Să fii ajutat să te speli, să fii schimbat, să nu îți mai controlezi corpul nu e ușor. Mai ales pentru cineva care a fost toată viața activ, puternic, independent. Nu e doar o chestiune practică. E o luptă interioară, o ciobire a imaginii de sine. Oamenii în vârstă simt când ajutorul vine cu blândețe și respect sau doar din obligație. Un zâmbet face diferența. O vorbă bună poate salva o zi.
În cele din urmă, mi se pare că nu e vorba despre a evita cu orice preț aceste temeri, ci despre a le recunoaște, a le asculta. Majoritatea celor în vârstă nu cer imposibilul. Vor să simtă că finalul drumului e unul demn, uman, cald. Nu un coridor rece, nu o tăcere apăsătoare, ci o trecere liniștită, alături de cineva care știe să spună: „Ai trăit, ai contat, și ești încă aici, cu noi”.
