În ultimele luni, am reflectat asupra relațiilor interumane, analizând modul în care ne alegem partenerii, așteptările pe care le avem de la aceștia și ceea ce spun alegerile noastre despre noi. Această discuție este una care nu se va încheia curând, având în vedere că apar mereu noi întrebări care merită explorate.
O întrebare simplă, dar profundă, se impune: cât din ceea ce oferim într-o relație este iubire și cât este schimb?
Adesea, afirmăm că iubirea autentică nu are nevoie de socoteală, că atunci când iubim, oferim fără a aștepta nimic în schimb. Totuși, dacă ajungem să ne întrebăm cine a făcut mai mult sau cine a fost mereu acolo pentru celălalt, poate că ceva nu funcționează corect.
Nu sunt atât de sigur de această idee. Poate că relațiile sănătoase pot, din când în când, să țină socoteala, dar fără a transforma acest lucru într-o factură.
Este aproape imposibil să trăiești alături de cineva fără să observi interacțiunile voastre. Știm cine întreabă cu regularitate „cum te simți?”, cine își asumă responsabilitățile, cine face primul pas după o dispută, cine se adaptează programului celuilalt și cine pare să aibă mereu un spațiu mai mare pentru sine. Nu avem nevoie de un tabel Excel pentru a analiza aceste aspecte. Relațiile au o memorie, iar aceasta nu este neapărat inamică iubirii.
Când ceea ce oferim spune și ceva despre noi
Într-o relație, contribuim nu doar cu timp, afecțiune, bani, grijă sau disponibilitate. Participarea noastră reflectă, de asemenea, întrebarea: cine sunt eu pentru această persoană?
Pot fi cel care rezolvă problemele, cel care susține, cel care nu abandonează, cel care contribuie financiar, cel care împacă sau cel care face sacrificii pentru binele celuilalt. Aceste acțiuni pot fi manifestări autentice de grijă și, în același timp, răspund unei nevoi fundamentale: aceea de a ști că avem un loc semnificativ.
Uneori, realizăm că valoarea noastră în relație provine din faptul că suntem necesari.
Aici lucrurile devin mai complicate. Dacă mult din valoarea mea se bazează pe necesitatea pe care o reprezint, este natural să ofer mai mult decât mi se cere, să preiau responsabilități, să rezolv și să fiu disponibil.
Asta nu înseamnă că acționez doar în interesul meu. Într-o relație, grija față de celălalt și dorința de a avea un rol important pot coexista în aceeași acțiune. Pot să fac ceva pentru tine din iubire și, simultan, să sper că observația ta va fi reciprocă; pot să renunț la ceva pentru că ție îți este greu și să sper că, atunci când voi avea eu dificultăți, vei fi alături de mine; pot oferi fără a cere nimic înapoi astăzi, dar să existe în minte ideea că și tu ai proceda la fel pentru mine.
Așteptarea nu anulează iubirea, dar devine esențial ce facem cu ea.
Uneori este mai ușor să oferim decât să cerem?
Este mai complicat să cerem direct decât s-ar crede.
„Am nevoie să fii mai aproape de mine.” „Mi-ar plăcea să te implici și tu în asta.” „Am nevoie să simt că sunt important pentru tine.”
Fiecăreia dintre aceste cereri le însoțește un risc pe care nu-l putem controla: celălalt poate refuza (și, da, există și varianta mai gravă, când poate râde de mine, să mă acuze sau să mă ignore). Sau poate accepta, dar fără entuziasmul pe care l-am sperat. Este posibil chiar să descoperim că ceea ce este esențial pentru noi nu contează la fel de mult pentru partener.
Când cer, mă vulnerabilizez.
Uneori, se simte mai sigur să ofer. Fac lucruri pentru tine pe care mi-aș dori să le faci pentru mine, mă comport cu atenție așa cum aș vrea să fii tu, renunț fără a fi întrebat și presupun că, atunci când va veni momentul, vei înțelege ce trebuie să faci (de multe ori acest mecanism funcționează inconștient).
În acest mod, este posibil să construim un contract pe care celălalt nu l-a citit, nu l-a semnat și despre care poate nici nu știe că există.
Așa se formează un tipar frecvent întâlnit: ofer, nu cer, aștept, nu primesc ceea ce speram, ofer puțin mai mult, încep să mă simt ignorat și, treptat, resentimentele își fac loc. Odată cu ele, se deschid arhivele.
„Eu am fost alături de tine când…”
„De câte ori am făcut eu sacrificii…”
„După tot ce am făcut pentru tine…”
Uneori, reproșurile ilustrează un dezechilibru real. Însă merită să ne întrebăm când am comunicat prima dată ceea ce ne doream: atunci când încă puteam exprima o nevoie sau abia acum, când prezentăm o factură?
Poate că uneori generozitatea este o modalitate de a cere fără a risca un refuz.
Socoteala nu este totuna cu factura
Nici cealaltă extremă nu este de ajutor. Ideea conform căreia, într-o relație sănătoasă, nu ar trebui să numărăm niciodată poate ascunde (sau chiar genera) dezechilibre grave.
Viața nu funcționează pe principiul 50/50. Vor exista perioade în care unul dintre parteneri va contribui mai mult, având mai mult timp, energie sau resurse, în timp ce celălalt se va confrunta cu dificultăți și va putea oferi mai puțin. Cu timpul, rolurile se pot schimba, iar echilibrul unei relații nu este o fotografie statică, ci se adaptează la oamenii implicați.
Însă există o diferență între „acum îți este dificil și pot să preiau eu mai mult” și „de ani de zile eu mă ocup de aproape tot și am început să numim aceasta normalitate”.
Uneori, este necesar să numărăm pentru a observa că ceva s-a schimbat. Pot spune: „În ultima vreme, am simțit că am rămas destul de singur cu problemele noastre. Ce se întâmplă?”
Sau: „După tot ce am făcut pentru tine, acum trebuie să îmi acorzi tu ceva în schimb.”
Ambele enunțuri derivă din observarea unui dezechilibru. Prima deschide o discuție, iar a doua tinde să creeze o obligație și aproape sigur va genera un conflict.
Obligația are un avantaj psihologic important: oferă senzația de control. Dacă spun „am nevoie de tine”, tu poți să refuzi. Dacă afirm „îmi datorezi”, încerc să elimin această posibilitate. Nu mai trebuie să alegi să fii prezent în viața mea; trebuie să fii, pentru că am suficiente dovezi în trecut. Astfel, contabilitatea relațională poate deveni o formă de protecție împotriva vulnerabilității. În loc să risc să aflu dacă alegi să rămâi alături de mine, încerc să acumulez suficiente datorii încât alegerea ta să nu mai fie atât de liberă.
Cel care dă mai mult nu este întotdeauna cel mai slab
O altă complexitate apare în această discuție. Suntem adesea tentați să percepem persoana care oferă constant drept cea vulnerabilă în relație. Poate că uneori este așa, dar a oferi poate însemna și putere.
Dacă eu rezolv tot timpul, ajung să fiu cel care știe cum se fac lucrurile. Dacă eu susțin continuu, tu poți deveni cel care are nevoie de suport. Dacă eu sunt mereu cel care renunță, pot ajunge să ocup poziția celui căruia celălalt îi rămâne dator.
Fără să ne dorim, poate începe să se creeze o dinamică de putere de sus în jos: unul devine cel care știe, dă și salvează, iar celălalt devine cel care primește, are nevoie și rămâne dator.
Punctul de vedere al lui Alfred Adler rămâne relevant aici. Într-o relație, cooperarea nu implică realizarea acelorași lucruri și nici contribuții constante în proporții egale. Este esențial să ne întâlnim pe baze de egalitate umană, fără ca diferențele dintre noi să se transforme într-o ierarhie în care unul trebuie să fie deasupra celuilalt.
Pot să ofer mai mult fără a crede că devin superior și pot avea nevoie de mai mult fără a deveni inferior.
De aceea, uneori ne este atât de dificil să ieșim din rolurile de care ne plângem. Cel care zice „eu fac totul” poate fi cu adevărat obosit și nedreptățit, dar poate descoperi că îi este greu să lase responsabilitățile în seama celuilalt. Pentru că, odată cu responsabilitatea, ar trebui să renunțe și la control și, poate, la sentimentul că, fără el, lucrurile nu ar funcționa.
Nu înseamnă că cel care contribuie mai mult este vinovat pentru dezechilibru; înseamnă doar că relațiile sunt rareori atât de simple încât unul să fie doar cel care dă, iar celălalt doar cel care primește.
Ce facem după ce începem să numărăm?
Poate că am formulat greșit întrebarea când am încercat să alegem între iubire și tranzacție. În orice relație există un schimb, avem nevoi, așteptări și limite, oferim și dorim să primim, negociem și, inevitabil, observăm interacțiunile noastre.
Problema nu este observația în sine. Difficultățile apar când ceea ce oferim devine modul prin care ne asigurăm de valoarea noastră, evităm riscul de a cere, încercăm să facem celălalt dator sau să menținem o poziție din care refuzul devine mai greu. Cooperarea necesită ceva mai complex decât simpla abținere de la a ține socoteala; necesită abilitatea de a exprima nevoile fără a construi întâi o datorie și de a contribui fără a transforma această contribuție într-o poziție de superioritate.
Poate că și relațiile sănătoase țin socoteala. Uneori, chiar au nevoie de ea pentru a observa că ceva s-a dezechilibrat. Însă întrebarea care ne definește mai mult nu este aceea de a începe să numărăm.
Este vorba despre ceea ce facem cu această socoteală ulterior: o folosim pentru a înțelege ce se întâmplă între noi sau așteptăm până avem suficiente lucruri de trecut pe factură?
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Sursa articol: https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/poate-ca-si-relatiile-bune-tin-socoteala
Sursa foto: Ron Lach / Pexels


